Stim despre femei ca la un moment dat, in istoria universala, mai precis prin secolul al-IX-lea, poate chiar si in secolul XX, erau marginalizate, nu aveau drepturi, daca voiau sa se afirme literar sau artistic sau in orice alt fel, trebuia sa o faca folosind pseudonime barbatesti. Dar oare cand s-a produs exact si cand a escaladat ideea conform careia femeia este inferioara? Aceasta carte cuprinde cumva raspunsul la intrebare. Intorcandu-se la natura pentru a obtine raspunsuri, autoarea sustine ca femeia a fost redusa la tacere, a fost transformata din lup, un animal feroce dar si puternic, adaptabil, intuitiv, curajos, intr-un animal firav, vulnerabil, neinteles, domesticit. Salbatic nu inseamna aici dezorganizat, agresiv, ci armonie. Armonia care rezulta din acceptarea instinctelor de orice fel si coordonarea lor intr-un mod cat mai fiabil.

“Femei care alearga cu lupii” este o carte pe care o văd aproape în fiecare zi, dar nu am fost niciodată tentată să o citesc. Poate pentru că avea deja prea mult hype. Asta până când nu am citit un poem scurt de la Nikita Gill despre sălbăticia din interiorul femeii. Inevitabil acestea două le am acum în minte întipărite împreună, pentru că la baze acestei cărţi este exact această idee: că femeia și-a uitat partea sălbatică. Această carte este despre femei și feminin, care a tot fost modelat de familie, societate, religie, toţi factorii externi posibili, dar rareori un factor intern. Instinctele sălbatice au fost tocite, iar acea parte închisă. Clarissa Pinkola Estes ia povești din folclor, povești cu care am crescut și le priveșţe ca o unealtă pentru a da putere femininului. Pentru o persoană care nu citește în mod deosebit non-ficţiune, “Femei care aleargă cu lupii” a fost o tranziţie bună pentru mine în această zonă. Am în egală măsură o parte fantastică îmbinată cu psihanaliza autoarei.